joi, 21 februarie 2013

Episod de iarna


Iarna. Frig.
Imi iau haina si ies sa iau o gura de ger. Ma indrept nicaieri, fara sa ma grabesc.

Ajung intr-un final la o scara cunoscuta. Urc. Sun la usa apartamentului pe care il cunosc de ceva vreme. Intru. O vad de la intrare, in bucatarie. Amarata, cu o clatita crosetata pe cap, impletitura neaosa de care si strabunica ar fi fost mandra. 

Intreb, grijulie: "ce ai? esti bolnava?"
 "Da, imi raspunde, sunt!" 
Cu un gest firesc isi  descopera capul.

Izbucnesc in ras. Cu lacrimi. Era tunsa... tunsa? zic??? 
Parul ei era ca o opera de arta din care doar un tanar si neexperimentat Picasso ar fi putut intelege ceva.

"Ce-ai patit, cine a facut asta?" intreb, neputandu-ma opri din ras.
"Cine? cum...cine? Barbate-miu! Si-a dat silinta. Uite!"

Il cunosteam si pe el. Un tip avangardist, in felul lui, cu pretentii artistice de mic intreprinzator, cu un indoielnic simt estetic, dar...cu un ego mai mult decat bine educat.

Simteam ca pleznesc. De ras, lacrimile imi curgeau siroaie. Imi mutam privirea disperata in alta directie, evitand confruntarea.

"M-a tinut trei ore pe scaun.  Si eu... am stat. El... e foarte multumit.
 S-a uitat la mine, intr-un final ( povesteste), mandru ca o mama proaspat absolvita de o nastere grea: sa fiu al dracu' daca te-a tuns cineva,  vreodata, mai bine!"


A doua zi a aterizat la "pensionari", cu o caciula trasa pe ochi. O aparitie feminina intr-o frizerie de genul amintit, isca, fireste, nedumeriri.
Un mosulica era servit in momentul aparitiei ei.
Se intorc. O privesc.

"Dumneavoastra, d-na? va putem servi cu ceva?"
"Da, zice, sec. Cu un tuns". ("Or crede ca am paduchi", gandeste.)
Timpul inregistreaza momentul, fara sa ii pese.

Ii vine randul si se aseaza pe scaun. Frizerul intreba: "cum sa fie?"
"Scurt (ma indoiesc ca era posibila alta optiune). Numarul unu, raspunde, convinsa fiind ca salveaza totusi ceva din podoaba capilara.
"Sunteti sigura, d-na?"
"Sigura!" Zambeste, chinuita de ridicolul sitatiei si apelativului rezonant, repetat constiincios intr-un spatiu deloc obisnuit cu feminitatea.

Omul se pregateste. Isi infige masina de tuns in parul ramas,  incercat pe indelete de maini pricepute.

"Atunci de-abia am inteles, povestea meditativ, cu privirea pierduta in rotocoale de fum, ca "unu"...era, de fapt, minimul de par posibil de pastrat...asa cum la fel de minime erau cunostintele mele legate de o tondeuza.
Am inchis ochii si i-am tinut asa, inchisi, pana s-a oprit bazaitul masinii. Mi-am propus sa-mi analizez noul look acasa, cu vointa".
Oglinda o evita, probabil, si ea, nedumerita.

Aerul de afara era la fel de rece ca si cu o zi in urma, inviora simturile. Caciula isi facea datoria.

Ea era frumoasa oricum.
Ningea.

2 comentarii:

  1. bine i-a facut barbax-o! vezi sa nu-ti taie si tie ceva data viitoare.

    RăspundețiȘtergere
  2. La PENSIONARI !?!?? la CAR, CAP sau CE?

    RăspundețiȘtergere